E ciudat că avem o Zi a Limbii Române, din 2011, și în acești aproape 15 ani trecuți de la instituire, limba română s-a degradat puternic în spațiul public și este tot mai des folosită pentru exprimarea urii și a unor amenințări.
Este vizibil contrastul acesta dintre festivism în numele limbii române și uzul tot mai defectuos și agresiv al limbii române.
E un pattern care amintește de comunism: propagandă pozitivă, despre o Românie luminoasă, unde cetățenii trăiesc fericiți, în armonie cu autoritățile, în timp ce realitatea era la antipozi: sărăcie, întuneric, revoltă mută, bătăi în beciurile miliției, marasm social.
Nu e de mirare: ziua limbii române a fost instituită la inițiativa scriitorului Corneliu Leu, format în comunism, și a altor doi scriitori, cu aceeași formație.
Potrivit acestui pattern, nu contează realitatea reală dură, în care trăim ca într-o apă murdară, care necesită curățire, limpezire. contează discursul festivist, celebrarea fără legături cu realitatea, vitrina, fațada, cu ignorarea mizeriei din interior.
Sărbătorim limba română de aproape 15 ani, iar în tot acest timp limba română e tot mai mult folosită pe post de bâtă și de topor.
Și mai e și celălalt mod de utilizare, cel de adormit conștiințele, prin minciună.
La ce bun să sărbătorim limba română, dacă o folosim ca să eludăm adevărul, binele, dreptatea și ca să ne amenințăm semenii?
Cuvintele nu au nicio vină, vorbitorii sunt în culpă.
